Politica, crede prostul, este locul unde oamenii pe care el îi simpatizează el sunt încurcaţi de oamenii pe care nu-i simpatizează să facă Binele Naţiunii. Despre Binele Naţiunii prostul nu ştie prea multe dar se emoţionează când se vorbeşte despre el la televiziune sau în campanie. El este convins că politica îi împarte pe oameni în buni şi răi, iar el îi simpatizează exclusiv pe cei buni. Prostul crede că ţara asta ar fi un paradis dacă am fi reuşit să alegem un anumit om în fruntea statului. Dar mai grav, va crede prostul, este faptul că omul providenţial l-am avut sau îl avem, cu siguranţă, dar a fost blocat de consilieri, minţit de sfetnici, oprit de securişti, influenţat de nevastă. Nu se gândeşte cum ar aduce bogăţia peste ţară un singur om, dar dacă îl întrebi îţi spune: ar veni investiţii străine cu nemiluita, americanii ar aduce ajutoare mai multe, nemţii ne-ar da bani pentru apa noastră minerală pură, oamenii ar munci mai cu spor şi ar plăti impozite de bunăvoie, etc.

Prostul se entuziasmează de câte ori vede pe unul care vine în campanie cu parul şi spune că va eradica, va băga în puşcărie, va beli, va pune mitraliera pe ei. Este bucuria prostului să se gândească la viitoarele măceluri sau la puşcăria pe care o vor înfunda cei care nu-i plac. Ce-i drept, de fiecare dată a văzut că în urma promisiunilor nu s-a întâmplat nimic, dar el a uitat acest aspect. El se uită mai departe cu nesaţ la televizor să-şi găsească politicianul care-l va salva de la sărăcie şi ţara de corupţie. Se uită prostul la televizor şi îi simpatizează pe cei care nu se lasă, vorbesc repede, peste interlocutori şi peste moderator şi au răspuns la orice. Se loveşte prostul peste ceafă şi spune cu voce tare: Uite, tu, muiere, ce bine combate, ce al dracului e tipul ăsta. De regulă, prostul nu vorbeşte despre politicieni decât cu Domnul, chiar şi atunci când nu sunt prezenţi şi chiar şi atunci când nu votează cu ei, e o formă de respect şi este ca şi cum ar fi servitorul lor, ca şi cum le-ar duce cafeaua la pat cu ocazia respectivă. Se simte şi el făcând parte din societatea politică, atunci când vorbeşte despre politicianul Domn X. Dacă s-a întâmplat să participe le vreo baie de mulţime şi politicienii de la Bucureşti au trecut la mai puţin de trei metri de el, sau l-au atins cumva, atunci omul nostru este în al şaptelea cer. Prostul se uită la televizor la cât mai multe emisiuni politice şi crede că acolo este locul în care se face politica, acolo se dau pensii, se măresc salarii. Prostul este sigur că preţurile se pot stabili la guvern şi că nimic nu ne împiedică să facem salarii cât casa, totul este să nu se prindă cei de la UE, NATO sau FMI. Ei sunt cei care nu ne lasă. În multe situaţii, amicul nostru crede că ar fi bine să interzicem partidele politice şi, eventual, să lăsăm un singur partid, la putere, partidul pe care îl iubeşte el, căci opoziţia nu are rost, prea îi încurcă pe cei care vor să facă treabă. Prostul se uită în spate şi crede că scrutează viitorul. Îşi aduce aminte ce bine era demult si se chinuie să trezească morţii, cu credinţă că soluţile vechi care le-au avantajat vor fi valabile tot timpul. Pentru orice se întâmplă negativ el va căuta mereu vinovaţi dinafara grupului său, a partidului sau a ţării. În general, el este sigur că nu se poate face nimic dacă nu va rămâne în politică.

Prostul când ajunge la putere o înfulecă pe nerăsuflate, vrea totul şi nu acceptă s-o împartă cu nimeni. Vrea să ia toate resursele şi toate funcţiile. Se aruncă asupra funcţionarilor şi vrea să-i aducă pe toţi în partidul său, ori îi lasă fără serviciu. Se vede doar pe el în toate oglinzile şi vrea ca el şi ai lui să ocupe toate vitrinele. Dacă câştigă începe să-şi exibe rănile şi cicatricile ca semne de nobleţe. Vorbeşte doar despre luptele duse şi se plânge cât de mult a fost năpăstuit. Măsoară eroismul în dosare penale, cine nu le are însemnă că nu s-a luptat pentru partid, spune el, sau a pactizat cu duşmanul. Prostul vorbeste în numele unui electorat fix, care nu se schimbă, nu pleacă, nu moare, nu emigrează. Este o schemă mentală pe care o perpetuează ca pe un abţibild lipit de creier. Categoriile sociale pe care le percepe a nu-l vota, prostul le urăşte sau le gnoră, pur şi simplu. El nu recunoaşte niciodată că a pierdut şi de aceea nici cauzele nu pot să-i fie clare. Sunt câteva cauze principale: a fost furat de adversari, sondajele trucate au influenţat electoratul sau electoratul lui nu a mers la vot, pe când electotratul adversarului a avut un comportament electoral exact pe dos. Prostul se revoltă împotriva celor care cred că este important să ai o strategie sau un plan bun de campanie: trebuie să mergi între oameni, să vorbeşti cu ei, să afle mesajul tău, restul este o prostie, la naiba cu intelectualii, cu cei care merg la televizor sau au pretenţia că politica trebuie să fie făcută şi cu inteligenţă, nu doar cu şoşonari. Prea mulţi intelectuali vorbesc în politică, spune el, dacă ai bani şi poţi umple cât mai multe pungi cu ulei, zahăr şi unu de făină, alegerile sunt rezolvate. Dacă prostul este complex şcolarizat, atunci este valabil cunoscutul catren: "Cu prostul nescolarizat, / te lupţi puţin, şi ai scăpat/dar duci o luptă colosală, / cu prostul care are şcoală". Poţi întâlni diferite tipuri de proşti, mai ales la nivelul de leadership politic. De exemplu, prostul solemn este un gen de prost care se încruntă cu gravitate de câte ori spune câte-o banalitate şi nu este aplaudat. Nu-şi aduce nimeni aminte să fi spus vreodată ceva cu sens, dar îşi asortează corect pantofii la cureaua de pantaloni şi geantă. Prostul slugarnic este periculos pentru că se teme de orice schimbare şi trebuie să fie mereu ecoul unui şef. Prostul fudul se visează orice şi candidează oriunde. Nu lasă nicio ocazie fără să se autopropună, să pretindă, să ceară, ori să se simtă frustrat pentru că există mereu cineva mai mare în funcţie, în grad sau în avere. Nu se simte bine fără birou, secretară, gardă de corp care să-l apere. Să-l apere de ameninţări imaginare, că de dispreţul oamenilor nu te poate apăra decât bunul simţ. Prostul nevrotic are senzaţia că nu a fost integrat în echipă, că se petrec în spatele lui maşinaţii, că mereu cineva vrea să-i ia locul, că se întâmplă multe lucruri fără el. Prostul ajuns, destul de uşor de găsit, se luptă să-şi schimbe vocabularul, maşina casa, nevasta, ţigara şi prietenii din tinereţe. Mai este şi prostul deştept, cel care se încurcă în propria ştiinţă şi în sfaturile consilierilor şi ajunge să facă prostii mai mari decât ar face şoferul sau bucătăreasa lui. Probabil sunt multe tipuri ideale de prostie în politică dar putem să le rezumăm într-o categorie amplă: Proştii de Ceilalţi. De regulă, prostul crede că toţi alegătorii sunt proşti, că toţi politicienii sunt proşti. Nu îşi dă seama că şi mama lui e alegător şi soţia, chiar şi el … cel puţin atunci când merge să se voteze pe sine.

Vasile Dâncu

Comentarii (1)

Comenteaza articolul
Te rog posteaza un comentariu legat de acest subiect. Nu folositi limbaje licentioase. Comentariile care au in continutul lor trivialitati vor fi sterse! In cazul in care gresiti codul de securitate apasati refresh pentru generarea unui cod nou.
Nume:
Titlu:
Comentariu:
Cod:*