Printre meseriile care încă nu au pierit o dată cu apariţia capitalismului şi dispariţia comunismului la noi este şi cea de pantofar. Şustarii sau papucarii cum le spun unii, încă mai pot fi găsiţi la muncă în atelierele lor de la parterul blocurilor sau în încăperi amenajate în barăci. Deşi acum atât femeile cât şi bărbaţii găsesc în magazine oferte de pantofi pentru toate buzunarele, unii mai apelează însă la măiestria pantofarilor. Ascunşi în atelierele lor obscure, pantofarii ieşeni reuşesc încă să câştige bani de o pâine. Meseria de pantofar pare să fie pe cale de dispariţie, mulţi însă nu ştiu că atelierul unui cizmar este foarte aglomerat şi chiar plin cu încălţăminte ce aşteaptă să fie reparată.

Cizme cu paiete strălucitoare, cu spiţul lung şi ascuţit sau în stil cowboy, cu tocuri foarte înalte sau din piele întoarsă, toate sunt prezente în aceste ateliere de reparaţii. Indiferent de vârstă, proprietarul pantofului stricat , rupt sau mult prea uzat vine la “şustăr” ca să i se repare încălţămintea.
Foarte mulţi ieşeni consideră că e mai rentabil să profite de promoţiile magazinelor de încălţăminte decât să investească în reparaţia vechilor perechi. Preţurile scăzute din magazine la sfârşitul unui sezon îi determină pe majoritatea să îşi achiziţioneze pantofi noi şi să scape de cei vechi, chiar dacă sunt puţin uzaţi sau au defecţiuni minore.
Însă nu toţi se ghidează după această concepţie. Unii încă mai pun accent pe durabilitatea unor pantofi şi rămân în continuare clienţii fideli ai unui pantofar.

Atelierul de pe malul Nicolinei

În spatele unui magazin alimentar, în cartierul Nicolina se află atelierul de reparaţii al lui Grigore Tătaru. Pantofarul în vârstă de 54 de ani lucrează în acest domeniu din 1969 şi a fost angajat la fabrica “Clujana”. A revenit în Iaşi şi a pus în practică în continuare ce a învăţat cât a fost plecat din oraşul natal. După 1999, meşterul Tătaru şi-a deschis propriul atelier pe strada Olari. Intrând în încăperea plină cu rafturi aglomerate cu bucăţi mari de piele de toate culorile, cuie, tălpi dezlipite şi pantofi descusuţi, te întâmpină mirosul înţepător al adezivului prenadez. La o masă, lângă intrare, soţia pantofarului îi înregistrează pe clienţi. O perdea mare şi neagră fereşte zona de lucru a meşterului de privirile celor care pătrund în atelierul său şi tot ce se aude este zgomotul maşinii de cusut care îţi răsună în urechi chiar şi după plecare. În atelierul lui Grigore Tătaru e aglomeraţie, chiar dacă acesta pare să fie ascuns de ochii lumii. Clienţii vin şi pleacă unul după celălalt. La intrarea unuia dintre clienţii lui fideli, un ieşean din vecinătatea atelierului, “şustărul” exclamă: “Cum de s-a rupt tocmai aici? Face figuri văd că. Trebuie cusut şi îi pun şi un flec, 9 lei vă costă.” La scurt timp intră şi al doilea client. Mariana Nicoară revine de patru ani cu cizmele ei şi tot soiul de încălţăminte la atelierul de pe malul Nicolinei: „Revin cu cizmele la reparat pentru că sunt din piele şi nu vreau să le arunc doar pentru că au nevoie de un flec sau o cusătură. E mult mai rentabil să plătesc 6 lei pe un flec decât să îmi cumpăr cizme noi”, spune clienta. Pantofarul susţine că reuşeşte prin această meserie să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Chiar dacă nu s-a îmbogăţit prin repararea încălţămintelor, acesta continuă zi de zi să lipească şi să coase ceea ce s-a stricat prin uzură pentru că aceasta este singura lui pricepere. În atelierul său iese în evidenţă un raft imens îndesat cu calapoade din plastic: „De mult vreau să scap de calapoadele de pe raft, eu nu le mai folosesc pentru că nu mai confecţionez pantofi la comandă cum făceam mai de mult, şi sincer nici nu mi se cere”, recunoaşte pantofarul.

De la cooperative la ateliere proprii

Schimbările petrecute de-a lungul anilor i-au afectat pe cei mai mulţi meseriaşi din România. Dacă înainte de 1989 mai toţi lucrau pentru cooperativele comuniste, după prăbuşirea sistemului cei care au dorit să îşi păstreze meseria au investit în mici ateliere de lucru. Pantofarul Marin Cobuz în vârstă de 49 de ani este unul dintre „privatizaţi”. Clienţii săi îl recomandă tuturor având în vedere numărul redus de pantofari cu pricepere, iar oameni din toate cartierele oraşului vin la atelierul său. Cei mai mulţi clienţi ai pantofarului sunt femei. Voica Laura vine, de obicei, cu câte trei perechi de cizme şi pantofi cu mici defecţiuni: „Merită reparate. Eu nu renunţ atât de uşor la încălţăminte, mai ales dacă sunt comode” spune clienta.

Pantofi pentru cele mai elegante doamne din administraţie

Pe Cuza Vodă se află un atelier de papucărie unde treaba merge ca pe roate. Maria Apostolu, patroana atelierului se poate lăuda cu fel de fel de persone de bază ale Iaşului care apelează la serviciile meseriaşilor care lucrează acolo. “De ani de zile vin al mine la atelier doamne care lucreză în primărie sau Consiliul Judeţean. Nu le este ruşine de acest lucru şi recunosc faptul că preferă să ajusteze micile defecţiuni ale pantofilor decât să dea banii pe alţii noi”, a declarat proprietara. “Doamnele cu mărgele, cum îmi place mie să le spun femeilor din Consiliul Judeţean au fost întotdeauna mulţumite de flecurile schimbate de noi şi ne-au recomandat chiar şi cunoştinţelor lor”, spune doamna Maria. Ce-i drept, aceasta recunoaşte că la serviciile pantofarilor apelează în general femeile. Dacă aruncăm o privire pe rafturile pline cu papuci vom vedea că majoritatea pantofilor sunt de damă. “Bărbaţii vin mai rar, sau vin soţiile lor cu pantofii. Însă să ştiţi că vin la noi femei de toate vârstele. Şi domnişoarele tinere apelează la noi, nu numai femeile măritate sau bunicuţele”, se laudă doamna măritată cu un papucar. „Eu am moştenit această meserie şi nu am cunoscut niciodată altceva, deşi nu mi-am propus să devin pantofar, era ceea ce ştiam să fac, să repar încălţăminte. Fiecăruia trebuie să îi placă propria meserie, iar ceea ce face trebuie să fie perfect. Am lucrat mereu cinstit şi tocmai din acest motiv banii nu erau pentru mine o problemă. Acum sunt pensionar şi nu mă plâng, pentru că mai câştig şi prin atelier câte un ban”, povesteşte Călin Apostolu, soţul doamnei Maria. Atelierul „şusterului” din curtea unei case în zona centrală este o încăpere mică şi foarte îngustă. Mirosul de prenadez şi piele te întâmpină şi aici ca în oricare alt atelier.

Calitatea şi meseriaşii sunt pe cale de dispariţie

În materie de încălţăminte, moda se schimbă şi se reia la fiecare 20 de ani, spun pantofarii cu experienţă. Dacă înainte erau în vogă cizmele şi pantofii cu vârful ascuţit, acum se poartă cele cu botul rotunjit. Deşi moda se reia circular, pantofarii susţin că maniera de lucru şi materialele folosite la confecţionarea încălţămintelor nu sunt de calitate. Pielea apare doar ca decoraţie pe un pantof, iar materialele sintetice nu fac faţă nici primei zăpezi. În comparaţie cu pantofii de „altădată”, realizaţi în întregime din piele, cei de astăzi nu pot fi încadraţi în categoria încălţămintelor de calitate:
„Când făceam eu pantofi pentru cooperativă, garantam pentru fiecare pereche. Pantofii rezistau câte trei ani, acum însă după un sezon sunt de aruncat”, se revoltă Grigore Tătaru, unul dintre ultimii cizmari din Iaşi.
“Şustărul” de altădată nu a dispărut şi nici atelierul său nu s-a închis. Acesta se află tot acolo, într-un gang ascuns, semnalat de o firmă modestă, pe care stă scris de mână: “Reparaţii încălţăminte”. Locaţia atelierelor se transmite prin viu grai, de la un client la altul.

E.A.

Comenteaza articolul

Comenteaza articolul
Te rog posteaza un comentariu legat de acest subiect. Nu folositi limbaje licentioase. Comentariile care au in continutul lor trivialitati vor fi sterse! In cazul in care gresiti codul de securitate apasati refresh pentru generarea unui cod nou.
Nume:
Titlu:
Comentariu:
Cod:*