Dacă omul e suma memoriilor sale, atunci avem o problemă! Înseamnă că oamenii nu vor putea niciodată să se pună de acord. Spun asta pentru că nu pot exista două memorii identice asupra aceluiaşi fapt obiectiv. Exploratorii conştiinţei de sine, sesizând că superioritatea umană constă în capacitatea de a „intra în pielea” altor personaje, şi-au pus la un moment dat o întrebare care a făcut furori la vremea ei: „Cum este, oare, să fii liliac?” Pentru că, oricât de mult am dori să cunoaştem nemijlocit lumea interioară a altuia, noi nu reuşim să facem asta nici măcar cu un mamifer cu o gândire mai puţin dezvoltată. Asemenea performanţe rămân apanajul basmelor cu vrăjitoare.

Cu toate aceste oprelişti, dorinţa asta ciudată n-a părăsit nicio clipă natura umană. Primul roman pe care istoria literaturii îl consemnează, Măgarul de aur a lui Apuleius, istoriseşte păţaniile unui tânăr transformat într-un astfel de patruped.
Atenţie! Nu reuşeşte o privire din interiorul unui animal ci, a din unui om camuflat în măgar. E doar o schimbare de unghi, de perspectivă. Antropomorfizarea aceasta care ne încântă imaginaţia, cu animale care vorbesc, nu poate depăşi în realitate stadiul dezideratului. O albină nu poate vedea la fel ca noi pentru simplul motiv că ochiul său este construit după alt sistem. Şi se cunosc până acum în lumea animală şase asemenea sisteme cu nenumărate variante de construcţie. În clipa în care ne-am transpune în pielea unui liliac, creierul nostru ar deveni creierul unui liliac şi adio limbaj articulat, adio verbalizare, adio concepte şi reprezentare conştientă a lumii. Ne-am afla ca-n vis, într-o conştiinţă primitivă, abia schiţată, dominată de pulsiuni, instincte şi emoţii rudimentare. Liliacul n-are o cantitate de memorie semnificativă pentru un om. Punct. Eu n-aş vrea să fiu liliac. Măgar ...,poate.
E drept că procesul de memorizare are la bază aceleaşi structuri şi principii, dar tehnicile memoriilor diferă de la un om la altul. Mai mult, memoria aceluiaşi fapt fluctuează şi ea odată cu vârsta, de-a lungul existenţei. Şi din nefericire, toate excesele, toate bolile şi suferinţele se adună în perioada asta de timp şi au un ecou nefast asupra structurilor cerebrale. Într-o zi, toate se plătesc. Neuronii mor şi poate, mai important, mor celulele gliale. Ele sunt cele care asigură, practic, efectuarea „schimbului”. Prin ele, o celulă foarte puţin diferenţiată se poate matura şi deveni neuron. Acesta îşi extinde terminaţiile refăcând conexiunile unui alt neuron epuizat care este eliminat din joc. Glia „schimbă încărcătorul” când, la rându-le, îşi dau obştescul sfârşit, materia cenuşie, sediul de procesare al minţii umane, se atrofiază. Memoria se pierde mai repede sau, mai încet, pe felii mari sau lent, ca o bucată de lemn ciuruită de cari, ca o imagine din care dispar la întâmplare pixel după pixel. Odată cu ea şi celelalte funcţii ale cunoaşterii pălesc. Sinele dispare în neant precum efectele speciale în care trupurile personajelor devin din ce în ce mai transparente, până dispar cu desăvârşire lăsând scena pustie. Comparaţia e sugestivă. Necazul e că atunci se atrofiază materia cenuşie, adică ceea ce percepem a fi fiind „sinele”. Trupul rămâne iar persoana începe, spre stupoarea celor din jur, să se comporte ca şi cum ar călători înapoi în timp: la început ca un adolescent iritat, apoi ca un copil iresponbsabil şi în final, precum un animal dezorientat. La început, în viaţa intrauterină, embrionul uman parcă reface ca formă etapele evoluţie de la celulă şi până la om iar la sfârşit, în demenţe, parcă se întoarce la cimpanzeu.
Ideea că sunt atâtea lumi câte suflete de om există pe planetă, adică ceva mai mult de 6.666.666.666 sfidează speranţa concordiei. Cifra a fost acreditată recent de o comisie internaţională. E vorba de ceva mai mult decât „numele fiarei” din Apocalips, un număr care-i bagă pe mulţi în sperieţi dar care, repet, a fost deja depăşit, lăsat în urmă. În ce Eden ar putea încăpea atâta omenire, sau în ce infern, altul decât cel care ne înconjoară? Obsesia lui Augustin asupra predestinării sufletelor, la un asemenea puhoi de lume, pare un capriciu de preşcolar. Edenul putea fi, evident, imaginat în urmă cu câteva mii de ani, la populaţia de atunci, astăzi îşi pierde sensul. Cât despre infern, e de ajuns să dai drumul la televizor.
Cine-şi închipuie oare că ar putea reuşi vreodată să pună de acord miliardele de lumi? Cum s-ar putea naşte o nouă utopie care să aibă cu ce promite paradisul tuturor? Comunismul miroase a cadavru. Socialismul nu are stabilitate decât alternând cu doctrinele liberale. Republicile teologillor fundamentalişti nu fac decât să justifice alte modele inchizitoriale, să justifice psihopatia în numele credinţei şi practic, îndepărtează omul de orice Dumnezeu.
Democraţia însăşi este doar o poveste în care nu mai crede multă lume. De mult, statele nu mai protestează împotriva atrocităţilor şi reprimărilor brutale din China sau India. Protestează doar strada, politic, nu se întreprinde nimic. Nici nu se poate. În caz de violenţe, aceste state scot armata şi trag. O sută, o mie de oameni, vinovaţi sau nu, e doar o cheltuială „rezonabilă” pentru menţinerea liniştii la populaţiile de peste un miliard. Altfel, dezordinea s-ar putea răspândi epidemic spre anarhie şi dezastru total.
Pare un drum înfundat tabloul pe care tocmai vi l-am expus. Vedeţi altă perspectivă? Nu ne mai rămâne decât cedarea, renunţarea măcar parţială la dreptul de individualitate. Vom accepta, fie că ne place sau, nu, să fim marcaţi cu cipuri, să fim supravegheaţi electronic de camere de luat vederi şi de programe de recunoaştere a feţelor. Procesul de elabolare a unui sistem de supraveghere globală, care a început odată cu apariţia cărţilor de credit, va continua. Interfeţele om-calculator se perfecţionează şi nu e chiar o utopie, clipa în care un computer central ne va uni minţile. Ne vom unifica vreodată memoriile? De nu, o nouă contorsiune războinică ne poate aştepta, un nou holocasust. Şi toate astea, dacă stai să te gândeşti bine, pentru ce? Doar pentru nişte memorii efemere.
...Memorii efemere precum literele, precum cuvintele acestea ce vor să nu dispară mâine, odată cu alt număr de gazetă. Cuvinte care, poate pentru a mă convinge pe mine însumi, repetă obsedant că eu rămân al vostru,

Comentarii (2)

Comenteaza articolul
Te rog posteaza un comentariu legat de acest subiect. Nu folositi limbaje licentioase. Comentariile care au in continutul lor trivialitati vor fi sterse! In cazul in care gresiti codul de securitate apasati refresh pentru generarea unui cod nou.
Nume:
Titlu:
Comentariu:
Cod:*