De câtva timp, asistăm la un fenomen de deteriorare, netăgăduită de niciun om serios, a procesului de instruire şi educaţie a copiilor şi elevilor, prin şcoală. Dovadă sunt nenumăratele acte de violenţă fizică şi morală. Cauzele sunt multiple şi ţin de atmosfera morală generală din politică şi societate, de gradul de pregătire pedagogică a cadrelor didactice, de ataşamentul lor faţă de şcoală, de nivelul de salarizare a acestora, de gradul de finanţare generală a învăţământului. Într-o foarte bună măsură însă, calitatea şi rezultatele procesului educaţional sunt determinate de modul în care conducerille de şcoli şi părinţii elevilor, administraţia şi comunitatea locală sunt pregătite şi au autoritatea legală să-şi asume responsabilităţile fireşti în organizarea, conducerea şi protejarea şcolii ca spaţiu material şi spiritual, special afectat educaţiei şi instrucţiei copiilor şi tinerilor.

De zece ani se tot vorbeşte cu insistenţă de descentralizarea la nivelul conducerii şcolii, a deciziei cu privire la angajarea personalului, la administrarea fondurilor şi a patrimoniului puse la dispoziţia şcolii. În situaţiile-limită de încălcare gravă a normelor morale de comportament petrecute în şcoală – bătăi, corupţie, tâlhării, omoruri prin imprudenţă sau sinucideri – miniştrii în funcţie vorbesc elocvent despre ce nu au făcut alţii şi, respectiv, despre ce vor să facă ei pentru a asigura participarea reală a părinţilor şi comunităţii locale la luarea tuturor deciziilor care să conducă la protejarea fizică şi morală a elevilor şi cadrelor didactice. Şi în acest context, domniile lor relevă necesitatea stringentă a descentralizării învăţământului. Începând însă cu 2005, descentralizarea deciziei de care toţi vorbesc cu însufleţire în ocazii dramatice sau electorale, refuză să mai facă un pas. Până atunci, eforturile de descentralizare declanşate de ministrul Marga şi continuate de Ecaterina Andronescu şi Alexandru Athanasiu au fost concretizate în adoptarea legilor nr. 349 şi 354 de modificare a Legii învăţământului şi a Legii privind Statutul personalului didactic, legi care, însă, se aplică parţial şi fără nicio monitorizare, numai în opt judeţe-pilot. Singurul care a încercat să continue drumul descentralizării a fost profesorul Miclea care, din păcate, a renunţat prea repede la funcţia de ministru.

Familia şi comunitatea – lipsite de putere în legătură cu managementul şcolii

Pentru mulţi poate părea fără nicio lgătură criza sistemului educaţional, criza managerială a şcolii şi descentralizarea învăţământului. Descentralizarea învăţământului înseamnă, însă, implicarea nemijlocită a părinţilor, a comunităţii, a autorităţilor publice locale la conducerea şi administrarea şcolii şi mai înseamnă împuternicirea prin lege a directorului de şcoală şi a consiliului de administraţie al acesteia, cu o reală putere de decizie în ce priveşte politicile de personal şi măsurile pe care le pot lua pentru eradicarea oricărei manifestări de indisciplină, imoralitate sau încălcare a legii şi regulamentelor şcolare.
În afara „puterii“ de a reclama, părinţii nu au la noi nicio pârghie legală şi reală de a recuza un profesor, de a numi sau destitui un director de şcoală sau de a alege şcoala în care să înveţe copii lor. Deoarece conform actualului statut al personalului didactic, cadrele didactice sunt numite, pe viaţă, prin concurs organizat de minister, iar desfacerea contractului de muncă nu o poate ordona nici ministrul, dar nici inspectorul general care l-a angajat, pentru că trebuie îndeplinite nişte „proceduri“. Proceduri la realizarea cărora participă consiliul profesoral, comisii de anchetă, consiliul de administraţie al şcolii care validează propunerile comisiilor de anchetă, dar şi comisiile de diciplină ale inspectoratelor şcolare şi ministerului care, mai întotdeauna, invalidează propunerile de sancţionare severă a celor vinovaţi. Poate directorul de şcoală – singur sau împreună cu consiliul de administraţie să angajeze şi să salarizeze corespunzător un bun cadru diactic sau să destituie un profesor imoral? Nu, pentru că nu el a angajat acel cadru didactic. Dar poate el proteja un cadru didactic împotriva actelor de violenţă fizică şi morală comise de „nişte copii“? Nu, pentru că şi aceştia sunt protejaţi de lege şi au, vezi Doamne, dreptul la învăţătură. Iar părinţii, comunitatea locală nu au, legal, absolut nicio putere de intervenţie în aceste cazuri. În prezent, şcoala parcurge un proces de profundă criză managerială generată de un sistem complet depăşit de angajare a personalului didactic şi de conducere a şcolii, sistem în care părinţii şi autorităţile locale – principalii parteneri ai şcolii – sunt total excluşi de la decizie. Pe de altă parte se pune fireasca întrebare dacă părinţii elevilor au capacitatea şi calităţile de a deveni parteneri valabili în procesul de management al şcolii.
O analiză atentă a situaţiei relevă faptul că, legat de relaţia părinţi-şcoală, în România de azi sunt multe aspecte/pro-bleme confuze, nerezolvate şi care trebuie urgent elucidate prin lege, dar, mai ales, printr-o intensă muncă de educaţie şi pregătire a părinţilor în legătură cu rolul lor în viaţa şcolii. Este clar că, în primul rând este nevoie de adoptarea cât mai urgentă a noilor proiecte de legi privind învăţământul preuniversitar şi Statutul personalului didactic în care să fie legiferate cu claritate puterea de decizie a directorului, a părinţilor şi comunităţii – prin intermediul consiliului de administraţie al şcolii, în legătură cu asigurarea disciplinei şi atmosferei morale din şcoală.
Este nevoie, de asemenea, de instituirea unui sistem de formare a părinţilor care să asigure un transfer de cunoştinţe, experienţe şi exemple de bună practică din partea profesorilor şi a directorilor de şcoli.
Părinţii trebuie educaţi şi responsabilizaţi în legătură cu viitorul copiilor lor, cu rolul lor şi al şcolii la formarea acestui viitor. Programele de educaţie pentru părinţi pot înlătura multe dintre limitele participării lor active la procesul educaţional şi pot elimina neîncrederea acestora în procesul de învăţământ. Participarea reală a părinţilor la viaţa şi conducerea şcolii a devenit o problemă stringentă în România. Rezolvarea acestei probleme este o responsabilitate naţională şi – în contextul descentralizării – una locală. Buna colaborare şi comunicare între şcoală, familie şi autoritarea locală determină îmbunătăţirea climatului şcolar şi creează un mediu sigur, propice actului educaţional de calitate.

Comentarii (1)

Comenteaza articolul
Te rog posteaza un comentariu legat de acest subiect. Nu folositi limbaje licentioase. Comentariile care au in continutul lor trivialitati vor fi sterse! In cazul in care gresiti codul de securitate apasati refresh pentru generarea unui cod nou.
Nume:
Titlu:
Comentariu:
Cod:*